Am gasit intr-o carte acest pasaj. Pofta buna…:)
Maioneza şi sfîrşitul cuplului Ironia sorţii, romanul lui Paul Grimord, este interesant – patru versiuni posibile asupra evenimentelor în funcţie de o imponderabilă, porneşte sau nu 57 porneşte motorul maşinii lui Hans -, dar destul de schematic, excesiv de calculat. În cele din urmă, se salvează prin comparaţia finală dintre cupluri şi maioneză: ″Este, oare, explicabil că un cuplu se dezleagă ? Recursul la refrenele clasice (a fost o greşeală…el – sau ea – s-a schimbat prea mult…) nu este satisfăcător. Căsătoria noastră n-a fost o greşeală şi nici Marie-Anne, nici eu nu ne-am schimbat în natura noastră profundă; dar, la un moment dat, adunarea Marie-Anne plus Antoine a încetat să mai fie egală cu un cuplu. Într-o maioneză reuşită, ca şi în una ratată, există întotdeauna gălbenuş de ou şi ulei; într-un cuplu reuşit, ca şi într-un cuplu ratat, există întotdeauna un bărbat şi o femeie; fiecare element poate să fie excelent, dar depinde de imponderabile ca amestecul să fie strălucit sau detestabil. O maioneză înseamnă mai mult decît gălbenuş de ou şi ulei: este chiar o maioneză, o operă de artă, instabilă şi ameninţată. Nu trebuie niciodată să acuzi oul sau uleiul pentru eşec. În rest, există cupluri şi maioneze care pornesc bine şi care, fără vreun motiv, într-o clipă, se îndreaptă spre dezastru”. Dezastrul nu este, totuşi, chiar inexplicabil. În cazul unui cuplu, este vorba despre dezarticularea a ceea ce făcea din el o pereche, deci despre dispariţia iubirii. Iar aceasta dispare, mai ales, de acolo de unde nu a existat niciodată cu adevărat ori din motive ce ţin de intervenţia catastrofei în biografie. În general, de acolo de unde lipsea „predestinarea”, adică acel proces prin care o întîlnire absolut întîmplătoare capătă amprenta fatalităţii. Sînt cupluri care „supraveţuiesc” dereglării mecanismului, dar ele nu mai sînt perechi cu adevărat şi, tocmai de aceea, sînt mereu în pericol, nu doar în faţa unei posibile întîlniri adevărate, ci şi a unei biete intersecţii de destine, dacă pare mai ″interesantă″ decît relaţia în exerciţiu de supravieţuire. Nici în acest caz, nu există vreun vinovat dacă maioneza „nu se leagă″. O întîlnire autentică se distinge prin aceea că, întîmplătoare fiind, capătă un implacabil aer de inevitabilitate. Desigur, pentru ambii parteneri. Pe deasupra, în aceste cupluri, atît de rare totuşi, este imposibil să sesizezi cine este „oul” şi cine „uleiul”, pentru că ambii parteneri dau sens nu doar relaţiei, ci şi unul celuilalt, îşi ordonează împreună „dezordinea″ interioară. O asemenea „maioneză″ nu se strică niciodată, devine pe zi ce trece, tot mai mult, o operă de artă a trăirii.
